Bilant de an 2011? Nu pot spune c-a fost cel mai bun al meu. Nici cel mai rau, dar cu siguranta, nici cel mai grozav. Am trait, insa, in 2011, o multime de momente… unele bune, altele foarte bune… iar o parte dintre ele, mai putin bune.

Cu toate acestea, am ajuns aici.. aici, unde suntem azi, la numai 5 zile de Revelion. E haios ca inca nu stiu exact cu cine-mi voi petrece noaptea dintre ani. Ca idee, stiu locatia, dar inca nu stiu cine va fi cu noi. Si langa noi.
De exemplu, ma bizui pe cele doua prietene ale mele. Ciudat e faptul ca, pe cea mai proaspata dintre ele o stiu de numai doua luni si am impresia ca ne stim, deja, de-o viata. Am petrecut atat de multe ore si seri impreuna, live si la telefon, pe net si pe drum, ca poate cu altii nu am stat in decurs de ani.
Ma gandesc la perechea care a confirmat ca va veni cu noi, iar pe domnita amicului meu, pe care l-am vazut, pana mai ieri, cred ca de doua ori in viata mea, o stiu de numai cateva zile. Si cu toate acestea, ma bucur ca vor fi cu noi. Mi-au placut grozav, amandoi. Chiar mi-au placut….

Si in rest… totul e o nebuloasa…. Si totul e intr-o ceata cumplita…

Dar poate ca asa trebuie sa fie.. poate ca 2012, va fi un an mai bun… Sa revin, insa, la 2011….

Sentimental, cu siguranta n-a fost cel mai bun an al meu. Ma gandesc cum a fost in 2010 si realizez ca mi-a placut mai mult anul dinainte.
Acesta…. nu stiu… acesta a fost un an oarecum ciudat.
Prima parte a anului mi-a adus despartiri si impacari, certuri si reveniri…. pentru ca apoi, undeva, sa apara linistea apasatoare.
Acum e prea mult calm si imi lipseste, uneori, sa ard ca o troita. Sa ma mistui in flacari, in pasiune. Sa traiesc la cote maxime, sa simt, sa iubesc navalnic.
La fel de repede imi amintesc, insa, cat de dureroasa e iubirea. Cu alte cuvinte, nici eu nu stiu ce vreau acum.
Dar imi pun sperante in anul care va veni. Sper ca voi gasi raspunsul, in 2012….

La capitolul prieteni, insa, mi-a adus in jur oameni grozavi, aici nu pot sa ma plang. Am intalnit, in 2011, niste persoane deosebite, pe care-mi face o deosebita placere sa le am in jurul meu. Si care ma ajuta sa zambesc si atunci cand mi-e greu. Si care au stiut sa-mi fie aproape, in toate momentele de rascruce din viata mea. Atat la bine, cat si la greu.

Profesional, 2011 a fost un an normal, nici mai bun si nici mai rau ca 2010. A fost un an fara mari tulburari, fara multe modificari. Si acum imi amintesc prima zi de slujba din 2011, stiu c-a fost in 3 ianuarie.
Iar in 2012 va fi exact la fel, 3 ianuarie. 2012 se anunta, insa, un an plin. Cel putin asta stiu la acest moment.
Din punct de vedere al job-ului, in anul ce vine voi avea mult mai mult de lucru, fiindca asa e conjunctura. Si evenimentele care se anunta.

In 2011 am ratat 2 Apocalipse. Cred ca am dormit de fiecare data. Ca sa aflu ca nu o mai asteptam nici pe cea din 2012. Maiasii cica s-au inselat, Apocalipsa va fi doar peste alti 100 si ceva de ani. Ca sa vezi, nu se anunta nimic distractiv deocamdata.

2011, din punct de vedere familial a fost un an bun. Sis a mea e tot mai grozava si sunt extrem de mandra de ea, iar fiul meu, care este lumina vietii mele, este un copil deosebit. Sunt cele mai importante persoane din viata mea….si de ei am fost mandra, din prima pana in ultima zi.

Sa vedem ce ne va aduce 2012…. eu sper ca mult mai multe lucruri frumoase decat au fost pana acum. Sper…
Un lucru insa imi doresc de la anul care vine. Sa-mi lase langa mine toti oamenii speciali care au fost in 2011. Si sa prind, alaturi de ei si anul 2013.
Orice altceva se va intampla, stiu ca-i voi avea langa mine. Si asta imi va da puterea sa merg mai departe, orice va fi. Mai sper insa ca ceea ce va fi, va fi doar de bine.

Sau nu se putea compara cu decembrie, luna care, din punctul meu de vedere, e cea ma grozava din an. Din varii motive. Sau cu luna in care este nascut fiul meu.

Septembrie era… doar o luna oarecare din an, luna in care, cu ani in urma, incepea scoala.

Septembrie 2011 este o luna deosebita. Cu bune si rele, cu inceput de scoala pe care, de asta data, fiul meu il asteapta, cu multe aniversari.

Prima aniversare este azi, cand un prieten drag mie, caruia anul trecut am uitat sa-i urez ”La multi ani!” isi serbeaza ziua de nastere. Este mai degraba un prieten virtual, fiindca nicioada nu ne-am vazut macar la o cafea, desi locuim in acelasi oras. Dar asta nu ne impiedica sa vorbim, mult si des, despre toate care se intampla… si care nu se intampla. Desi mai tanar ca mine la ani, mintea pe care o are ma face sa cred ca este mult mai dezvoltat decat cei de varsta lui. Si mult mai matur. Si atunci cand avem amandoi timp, e o placere sa discutam. Fiindca stie sa ma binedispuna si stie sa ma asculte. Dar stie ca stiu sa-l ascult. Lucru care, personal, mi se pare cel mai important intr-o prietenie.

A doua aniversare din septembrie va fi peste vreo 4 zile,  cand cel mai vechi prieten al meu nascut in aceasta luna se pare ca va schimba prefixul. E vorba de un coleg de munca, despre care am vorbit in primele topicuri, un coleg care o vreme a lucrat in alta parte, dar a ajuns la concluzia ca aici, unde suntem acum, e cel mai bine in domeniul nostru. Si, de cateva luni, a revenit intre noi. Sunt ani de zile de cand suntem prieteni grozavi de buni, dar nu prieteni cu beneficii. Am stabilit, cu multa vreme in urma (de fapt eu am stabilit) ca niciodata nu vom amesteca sexul in prietenia noastra. Dintr-un singur motiv. E prea frumoasa relatia pe care o avem, prea sincera si prea prieteneasca pentru a o expune pericolului care apare in clipa in care prietenii depasesc o anumita bariera.

A treia aniversare de septembrie coincide, ciudat, cu atentatele din 2001 de la World Trade Center. Zi de groaza pentru America si intreaga lume atunci, moment care, dupa 10 ani, inca provoaca fiori reci pe sira spinarii. Si totusi, in 11 septembrie, cel mai nou prieten al meu daca pot sa-i spun asa, isi va aniversa ziua de nastere. La fel ca si colegul meu, prietenul meu care nici macar nu este in tara, va schimba prefixul. Acesta este cel mai proaspat prieten caruia ii voi dori, in septembrie, sa aiba parte de o aniversare fericita. Dar ii voi transmite asta doar pe internet.

 Pe Costa, asa il voi denumi pe acest prieten, il stiu din primele zile ale lui 2011. Acum un an nici nu ne cunosteam. Ne-am intalnit in niste imprejurari interesante si am descoperit ca, de fapt, avem legaturi de ani de zile. Si prieteni comuni. In doar cateva luni am aflat foarte multe despre el… si a aflat extrem de multe despre mine. N-am vorbit niciodata despre el, sau nu destul de clar. Dar este acel tip de prieten pe care si-l doreste orice fata. Suntem sinceri unul cu altul, ne povestim esecurile si reusitele, ne ajutam sa depasim momentele nasoale… si ne sustinem reciproc, cand avem impresia ca cei din jur refuza sa ne inteleaga. A fost langa mine la inceputul lunii mai, cand am avut mare nevoie de cineva in viata mea. Cineva care sa-mi fie alaturi, cand am ramas singura. Si asta ne-a ajutat sa ramanem prieteni peste timp. Atat, prieteni. Dar e o prietenie frumoasa si, pentru mine, este o aniversare importanta.

Ultima din ciclul aniversarilor… ultima care conteaza pentru mine este cea a lui Paul. In urma cu un an am dedicat un post intreg aniversarii lui, un post care sper sa-l reciteasca acum si sa inteleaga ca, desi a trecut un an, sunt manata de aceleasi ganduri bune vizavi de el. Ii doresc sa aiba parte de o aniversara minunata, alaturi de cei pe care-i doreste, de ce-i pe care ii vrea aproape de el. Prea multe insa nu ar fi de scris aici. Vreau doar sa ii arat ca n-am uitat ca se apropie ziua lui, insa este ultima din sirul aniversarilor de septembrie, acesta este si motivul pentru care am amintit-o, ultima data.

Pe Paul il stiu de aproape un an si jumatate, desi mai este ceva pana la jumatatea anului. Aproape trei luni, de fapt. Si a fost un grozav prieten virtual si apoi un grozav prieten nevirtual. Si desi acum nu prea vorbim, fiecare avem problemele noastre, prietenia pe care am avut-o (si pe care cred eu ca o mai avem) va ramane. In timp. Asa este normal intre oameni care s-au cunoscut, au descoperit atatea afinitati si atatea lucruri in comun. Viitorul nu il scriem noi si nu putem sa il prevedem, dar, cu putin efort, o prietenie adevarata poate sa fie pastrata.

Pentru toti prietenii mei care isi serbeaza ziua in septembrie, cel mai calduros ”La Multi Ani!” din partea mea. Sa aiba parte de tot ce-si doresc si de tot ce inca nu stiu ca-si doresc dar s-ar putea sa aiba nevoie, sa fie fericiti, iar fiecare aniversare in parte sa le aduca doar sentimente frumoase. In fiecare caz in parte, imi doresc ca prietenii mei, cu aniversari de septembrie, sa se afle in compania care le face cea mai multa placere, iar alaturi de ei sa fie oamenii cei mai deosebiti din viata lor. Si fiindca toti sunt prietenii mei, le doresc ca ziua lor sa le aduca, alaturi, persoanele cele mai dragi. Si le doresc ca aniversarea sa fie un moment fericit, pe care apoi sa mi-l impartaseasca. Iar ca prietena voi stii sa ma bucur pentru fiecare, in parte.

La multi ani! tuturor aniversatilor din septembrie, fiindca sunt multi altii. Eu am vorbit acum doar de prietenii mei, dar e un prilej bun sa transmit urarea acestora si altora. Tuturor celor nascuti in septembrie, un calduros si sincer ”La multi Ani!”

Acasa. Acasa nu mai este cum era pana acum o saptamana. De cand locuiesc aici, e prima data cand in sufletul meu exista o unda de regret. C iudat, starea aceasta o am de aseara. Si m-a urmarit azi, intreaga zi. O cumplita stare de tristete. Ca am alergat dupa o himera. Ca  am crezut ca aici ma asteapta oameni minunati si am vazut ca nu m-a asteptat de fapt nimeni. Acum sunt rea, sunt oameni deosebiti care s-au bucurat sa ma intorc. Si pe care m-am bucurat sa-i vad. Dar gustul amar pe care-l simt de aseara, nu a fost atenuat de nimeni pana acum. Si de nimic.

Acasa. As vrea sa pot spune iar, ”home, sweet home”, dar nu pot. Daca as putea, maine as pleca iar. Si as sta mai mult… si mi-as face vacanta altfel. Nu stiu, dar nu as repeta saptamana care abia a trecut. As proceda, cu siguranta, in alt mod. Nu stiu inca cum, dar altfel. Nu m-as grabi seara la net, nu as intra in camera doar pentru a fi cu cineva care acasa nu-si doreste compania mea. Probabil as iesi, as sta pe terasa, as privi stelele. Cu siguranta, nu monitorul de la laptop.

Aseara am invatat ca nu este nimic interesant in webcam-ul celuilalt. Acesta a fost mesajul care mi s-a transmis. Si daca mai plec vreodata in vacanta, am sa incerc sa ma ocup numai de mine. Sa nu ma mai grabesc sa discut cu cei de acasa. Fiindca am fost dorita doar cat am fost departe de casa. Acum s-a terminat. Acasa m-a asteptat dezamagirea. Acasa nu este asa cum imi aminteam, acasa este mult mai trist. Si eu sunt trista. Nasoala stare, tristetea… Mi-e dor de vacanta… data viitoare voi face in asa fel incat sa fie altfel. Cu siguranta.

Avem o tara cu locuri superbe, mirifice, avem zone care nu sunt exploatate la justa lor valoare. Nu avem noi Coasta de Azur, nu avem turnul Eiffel, nu avem cascada Niagara, dar avem minuni pe care altii nu le au.

Avem oameni cu inima mare, avem, in primul rand, onestitate. Nu toti, dar multi dintre noi simt la fel ca blogerul pe care l-am descoperit recent si care se afla, acum, in lista de bloguri pe care le urmaresc. Si pe care am de gand sa le urmaresc de acum inainte. Fiindca iubeste Romania si fiindca eu iubesc Romania. Si fiindca imi doresc ca si copilul meu sa-si doreasca sa traiasca in Romania.

Si asta o spune cineva care a vazut multe locuri superbe din lumea asta, care acum se afla intr-o vacanta departe de tara, dar pentru care, ”acasa” inseamna aici, in Romania. Si pentru ceea ce a spus, a castigat intreg respectul meu, fiindca si eu iubesc Romania. Si toti cei care va iubiti tara, ati putea spune asta, raspicat. Fiindca, inainte de toate, suntem romani.

Revenim la apocalipsa. Ce voi face dupa ce trece? Poi, cu siguranta, voi pregati micul dejun pentru fiul meu. E unul dintre primele lucruri. De fapt primul lucru pe care-l voi face, va fi cafeaua pentru mine. Daca apuc sa ma trezesc din somn si nu a fost apocalipsa, voi avea nevoie de o cafea. Ca sa-mi mearga mintea. Sa pot judeca mai departe. Ce voi lucra la servici, cum ma voi descurca cu zilele de concediu. Care sunt prioritatile zilei si pe care dintre fete s-o sun prima data.
Apoi, dupa ce voi analiza toata astea, o sa-mi termin episodul din 24, la care probabil o sa adorm diseara. O sa adorm fie ca seara se va intinde in povesti cu prietenii, fie ca pur si simplu imi va fi somn. Insa, din experienta mea, cu siguranta voi adormi la film si iar am sa-mi spun: termina odata sezonul asta, il intinzi de 2 saptamani.

Aaaa…. si dupa ce trece apocalipsa, un prieten mi-a recomandat un serial nou, la care am promis ca ma voi uita. Life unexpected. Parca asa ai zice. Doua sezoane, cam 25 de episoade impreuna. Si ma voi uita la el, imediat ce termin sezonul 4 din 24. De mai bine de 2 ani ma uit la serialul asta, cate un sezon la cateva luni.. deci ar fi pacat sa vina apocalipsa si sa nu stiu sfarsitul la film.

Dupa experienta primelor trei sezoane vizionate, ma voi amagi cu gandul ca eroul trebuie sa impuste toti teroristii si sa dezamorseze toate bombele, sa scapa omenirea de cei rai… si atunci sfarsitul filmului nu mai e asa important.

Dar cum ramane cu sfarsitul lumii? Asta-i marea intrebare. Ce fac pana atunci? Fiindca ce voi face apoi, am stabilit. Imi continui viata. Asa mi se pare normal. Ma bucur de oamenii care sunt langa mine. Si ma bucur de ceea ce am acum. Ma bucur ca am regasit o liana pe care-o credeam pierduta pentru totdeauna. Sper sa n-o pierd iar, asa ca deocamdata ma abtin de la acest subiect. Sper doar sa ne descurcam, sa mergem inainte. Imi doresc sa mergem inainte, sa ne fie bine.

Pana la apocalipsa au ramas cateva ore. Spre rusinea mea trebuie sa recunosc ca n-am stiut prea multe despre subiectul asta pana acu vreo doua zile. Am vazut afise si am auzit pe ici pe colo discutii, dar am crezut ca se vorbeste despre un film. Clar, la capitolul asta sunt o ignoranta. Na, asta e. Am recunoscut. In timp ce altii s-au pregatit din timp pentru sfarsitul lumii, eu am aflat abia acum. Asa ca, sfarsitul lumii ma va prinde nepregatita. Ce fac de sfarsitul lumii? Poi ma vad cu prietenele mele. In primul rand. Apoi o sa bem. Vin. Si o sa ascultam muzica. Fiecare o piesa din genul muzical pe care-l prefera. Asa e normal. Preferintele noastre muzicale sunt diferite, dar toata lumea accepta toate punctele de vedere. Asa ca vom asculta, pe rand, trei stiluri de muzica. Si vom canta, in trio. N-avem voce, da nu-i asa important. Noua ne place cum suna.

Citisem pe un blog, o chestie simpatica. Cineva spunea ca s-a gandit sa astepte sfarsitul lumii la un restaurant, dar nu au avut in meniu inclus drumul pana la morga. Si refuza sa ramana la mila chelnerilor, care is in stare sa-i fure si banutii de pe ochi. Asa ca va astepta sfarsitul lumii acasa. Voi face la fel. Daca sfarsitul lumii e la ora 6.00, in seara asta, voi fi cu fetele, la un vin. Poate si cu finii mei, e mai placut asa, la gramada.

Daca apocalipsa ne loveste doar maine la 4.00 dimineata, ora Americii fiind sase seara, atunci apocalipsa ma va prinde dormind. Dar atunci apare alta dilema. De ce ne-au inebunit cu ”21 mai -  Ziua Judecatii”, cand maine, la 4 dimineata, e deja 22 mai?

Of, ce ti-e si cu profetiile astea. Deci… ce voi face pana la apocalipsa? Tristetea mea e ca n-am reusit sa fac tot ce mi-am dorit, azi dimineata. Dar a fost o dimineata grozava si mi-a placut revederea… Oricum, e o zi prea faina pentru a fi sfarstul lumii. Si n-ar avea niciun haz. Sa nu ne mai stresam din cauza ratelor la banci care trebuie achitate, sa nu ne agitam pentru ziua de maine, pentru facturile care trebuie platite. Suna aiurea, deci sincer, nu cred in nicio apocalipsa.

Si sa nu uit, sis a mea a fost grozava. Mi-a raspuns ceva de genu: ”ce apocalipsa, eu am de invatat pentru sesiune. Stii ce greu e primul an? Si ce materii complicate is? Plus ca de mor, macar ma duc satula. Primesc mancare de acasa si apuc sa mananc pana diseara. Ooo… si vor fi doar bunatati. Mmmmm… mama s-a intrecut pe ea, de data asta. Da-o incolo de apocalipsa. Eu ma simt relaxata. Nu sunt certata cu nimeni, in dragoste totul merge bine, prietenii mei sunt grozavi… si acum chiar nu pot sa ma gandesc la asta, am de invatat!”

Discutia asta cu sis a fost cu o ora in urma, si cum e putin trecut de ora 13.00 acum, in fatidica zi de 21 mai, e de inteles ca studentii n-au timp sa se agite din cauza apocalipsei. Asa ca voi face la fel ca toti oamenii cu un dram de minte si voi ignora aspectul asta. Al apocalipsei. Important e ce vom face dupa? Si daca se va schimba ceva in viata noastra. Desi, sincera sa fiu, ma indoiesc ca cineva poate sa creada cu tarie in asa ceva.

Ok, hai sa ne revedem cu bine dupa apocalipsa. Eu plec sa-mi pun un vin, pana la 6 seara mai sunt cateva ore. Si de nu vine apocalipsa, atunci sigur imi vin prietenii. Si imi doresc sa fiu in forma, pentru oricare dintre variante. Distractie faina tuturor… si inainte, dar mai ales dupa…

”O noapte polara, atat a tinut relatia mea, ultima mea relatie”, imi povestea amicul meu. Si in vocea lui s-a simtit regretul. Regretul ca nu stie unde s-au pierdut. Si cand s-au pierdut. Si de ce s-au pierdut. ”Ne mai regasim doar cand ne intalnim in pat, poate o data pe saptamana. Rareori, de doua ori. Dar o simt tot mai departe de mine, in rest”, mi-a zis el.

Si atunci am inteles. Ca relatia mea a tinut exact cu o zi mai mult. O zi polara, dupa o noapte polara. Ieri, chiar ieri, 13 mai, trebuia sa fi aniversat anul. Un an de cand ne stim, de cand eram prieteni. O noapte si o zi polara, doar ca n-am mai reusit. Ieri insa, n-am vrut sa scriu despre asta. Ca n-am stiut ce sa scriu. Nici acum nu scriam, daca nu era discutia cu prietenul meu, despre relatia lui care a tinut o noapte polara. 13 mai, anul care nu l-am mai aniversat. Si a trecut. E 14 mai, acum.

Am reusit sa merg mai departe si am reusit sa depasesc extrem de usor o poveste care parea sa insemne atat de mult pentru mine. Dar am depasit-o, fiindca e clar ca pentru Paul n-a insemnat la fel de mult. E tardiv acum sa aflu ce s-a intamplat si nici nu mai vreau sa stiu. Nici ce-a fost… si nici de ce a fost. Plecarea lui m-a dezamagit, dar nu am cum sa-l regret. Asta e singurul meu regret, ca nu pot sa-l regret. Ca nu am ce sa regret din tot ce-am trait cu el. Desi stiu c-am avut amintiri multe, superbe, am avut trairi si am simtit multe impreuna, nu pot pastra nimic din ce a fost fiindca m-a deranjat plecarea lui furisata, fara un cuvant.

Este prima data cand nu pastrez amintiri din povestile care le-am trait. El a reusit sa le stearga pe toate. Fiindca n-a zis un cuvant, a sters tot ce-am simtit pentru el… si mi-a sters amintirile. Dar a trecut, viata a mers inainte. Si merge inainte. Cu prieteni care au stiut sa ramana prieteni, cu oameni care mi-au aratat, inca o data, ca-mi sunt aproape.

O noapte si o zi polara. Daca am stii, atunci cand intram intr-o poveste, ca aceasta se va termina lamentabil, n-am mai incepe nimic. De aceea e mai usor sa nu stim, iar neprevazutul sa fie atunci cand trebuie sa fie. Cazul prietenului meu, cel care simte ca se pierde de iubita lui, e totusi, diferit. Acolo, teoretic, inca sunt impreuna. Nu s-a produs ruptura finala, a intervenit numai distanta. Si pauza. Si lipsa de comunicare.

Nu stiu care dintre noi va merge mai usor mai departe. Eu, care am refuzat sa ma gandesc la Paul, sau el, care nu stie cine si unde a gresit? O sa aflam, in timpul ce vine. Fiindca imi va spune, la momentul potrivit. Ieri am simtit doar tristete in vocea lui. Tristetea ca ii scapa printre degete, o poveste care parea unica. Dar toti credem asta, in fiecare poveste a noastra. Ca avem ceva unic. Ca traim ceva unic. Si apoi apare dezamagirea. Tristetea. Si incepem o noua cautare. A altceva. Cautam pe altcineva. Care sa fie asa cum ne dorim. O poveste diferita de cea in care am esuat. Daca nu am avea speranta ca data viitoare va fi mai bine, am fi mult mai tristi.

Ce am invatat eu din plecarea lui Paul? Am invatat sa-mi apreciez prietenii. Am invatat sa-mi respect si mai mult prietenii, oamenii care au fost si sunt mereu langa mine. Indiferent de ce se intampla in viata mea, sunt acolo. Si raman. Si aceia sunt, cu adevarat, prieteni.

Au aparut prietenii noi, am consolidat prietenii vechi. E 14 mai si e sambata. Si ma relaxez si ascult muzica. Si astept sa-mi intalnesc prietenele…si astept sa vorbesc cu prietenii mei. Cu adevaratii mei prieteni. E o sambata frumoasa, de mai.

Ieri a fost 13 si a fost vineri 13. Dar, mai important, a fost vineri, 13 mai. N-am avut niciun regret legat de aceasta zi, n-am analizat cum ar fi fost daca…. Fiindca n-a fost sa fie si orice intrebari si analize ar fi fost in zadar. E o sambata frumoasa si vreau sa ma bucur de asta. Si de oaza de liniste, in care sunt. Si de primavara. Imi place primavara, imi plac oamenii din jurul meu. Prietenii care se afla in jurul meu si carora le multumesc, si virtual, ca exista. Si ca sunt prieteni adevarati. Voi inchina un vin pentru asta. Si pentru o noua nebunie, care astept sa se intample in viata mea. Fiindca e primavara….

Azi noapte, la 1.00 dimineata, s-a terminat nebunia. Profesional, s-a terminat. A fost o saptamana de foc, o saptamana in care s-a muncit continuu, constant, de luni pana duminica, de dimineata pana seara.

Si o saptamana in care, in fiecare seara, am iesit cu prietenii. La vin. E de inteles ca azi ma simt sleita, franta si extrem de obosita. Dar multumita ca a trecut.

Inca o perioada nebuna, s-a incheiat. Cu bine. Fiindca am avut alaturi prieteni de nadejde, care au stiut sa-mi fie alaturi. Si sa ma inteleaga. Si despre care voi vorbi, in zilele urmatoare. Fiindca aceia sunt prieteni adevarati. Prieteni despre care n-am scris demult… sau prieteni despre care n-am scris niciodata.

Si prieteni care m-au ajutat sa uit ca, in urma cu o saptamana, una dintre povestile vietii mele s-a incheiat. La o saptamana de atunci, tot ce simt e o unda de dezamagire.

Dezamagire ca am acordat atata credit unul barbat pe care-l credeam un prieten grozav, intangibil si puternic. Si a fost doar cineva care a plecat fara o vorba… si acum nici nu conteaza ce ar avea de spus.

Fiindca l-am rugat, chiar inainte sa dispara, sa-mi fie alaturi in saptamana asta. Fiindca stiam cat de greu va fi. Si n-a fost… si asta m-a facut sa ma intaresc, vizavi de tot ce-am simtit pentru el. Si sa nu-mi pese ca a plecat.

Spunea, acu cateva zile, ca are probleme. Daca le-ar fi avut, trebuia sa aiba  decenta sa-mi spuna. Cred ca meritam sa-mi spuna, fiindca nu eu i le-am creat. Sau daca problemele lui au avut legatura cu mine, sigur nu au fost intentionate, si stia asta.

Sa pleci asa, cu lasitate, fara un cuvant, e trist. Sa pleci din viata cuiva fara sa ii oferi o minima explicatie, e aiurea. Destul de aiurea incat sa nu regreti omul care a plecat. Un om caruia nu ii pasa si de tine, ii pasa doar de el si problemele lui, nu a fost niciodata un prieten adevarat.

Un prieten ar fi spus un ultim cuvant, ar fi oferit o ultima explicatie. Dar aici nu vorbim de un prieten, vorbim de o relatie a mea care s-a incheiat inainte de a face anul. Si care nu mai conteaza acum.

A trecut saptamana asta nebuna, e tot ce conteaza. A trecut cu oameni langa mine care au stiut sa-mi fie prieteni. Cu oameni despre care voi vorbi, mai incolo. Acum sunt obosita. Obosita, dar satisfacuta. Profesional m-am descurcat, asa cum ma asteptam. Asa cum stiam ca ma voi descurca.

Prietenilor care au stiut sa-mi fie alaturi, in perioada asta, le multumesc. Iar celor care nu mi-au fost niciodata prieteni, sper sa le fie bine. Nu sunt ranchiunoasa, nu doresc nimanui sa-i fie rau. Dar nici nu imi mai pasa de ce se va intampla pe mai departe, cu oameni care nu mai reprezinta nimic in viata mea.

Sunt obosita, dar sunt fericita. Sunt bine. E tot ce conteaza, ca sunt bine. Ca mi-e bine. Ca adevaratii prieteni au fost acolo. Si raman. Si exista. Si nu e vorba de o prietenie nou aparuta, e vorba de oameni care au stiut sa fie prieteni peste ani. Aceasta inseamna prietenie.. si acestora vreau sa le multumesc. Acum insa vreau doar sa dorm. Sa ma relaxez si sa nu ma mai gandesc la nimic. Nebunia a trecut. Sa inceapa alta.

Care este conexiunea? Faptul ca am incheiat una dintre povestile vietii mele, dupa 11 luni si jumatate. Atat. Lipseau doua saptamani pana la a face anul. Si nu l-am mai facut. Ciudat este ca nu simt deznadejde. Nu simt tristetea din acel ”13 trist”, nu simt decat nedumerire.

Am primit o explicatie, marunta, puerila…  dar nu m-a luminat. Si nu pot spune ca am inteles prea multe din ea. Si ma gandesc ca daca ar fi reala, explicatia primita acum, trebuia sa o aflu in urma cu trei zile. Trebuia sa o aflu la momentul potrivit, cand s-a intamplat. Daca s-a intamplat.

Nu vreau sa dezbat subiectul asta, nu acum. 11 luni si jumatate, la atat s-a limitat ultima mea relatie. Si mi-e ciuda pe mine ca nu simt durere si regrete. Ca nu pot spune ca mi-e dor si ca-l vreau inapoi. Fiindca asa, in conditiile date, nu-l vreau. Sincer nu-l mai vreau.

Ma gandesc ca au fost probleme in relatia mea anterioara, cu Cezar. Probleme intre noi, peste care mereu am trecut, probleme ale lui, acasa. Insa in aceasta poveste, cu Cezar, cand s-a intamplat ce s-a intamplat, am fost prima care a aflat. Si care a aflat atunci, la timpul in care a aparut problema.  Si acolo chiar au fost probleme reale. Si urate. Si care mi-e greu sa le uit si acum. Nu m-a lasat nimeni zile intregi, sa ma gandesc, sa ma analizez, sa le dezbat. Si sa ma intreb.

Revin la el, cel de acum. Cel care a ales sa plece din viata mea, fara un cuvant. Ciudat, e prima plecare cand toate erau bune si frumoase, e prima plecare in neant, fara o cearta inainte, fara un motiv concret, fara un anunt prealabil. Daca chiar are probleme, sper sa le rezolve. Daca a vrut doar sa plece, habar n-am de ce, sper sa-i fie mai bine. Si desi am zis ca nu voi dezbate asta, pot spune ca este prima data cand nu regret o plecare a cuiva din viata mea.

Credeam ca-l iubesc, credeam ca ne-am iubit. Cred ca totul a fost doar o himera. Si e ciudat ca am avut nevoie de el, pentru a depasi povestea anterioara… si pot zice ca povestea aceea n-am trecut-o niciodata, de tot.

Si peste el am putut sa trec usor, aproape fara sa intorc capul. Am inca nedumeriri, am inca intrebari la care n-am primit raspuns. Si la care nici nu cred ca mai vreau raspuns. Sper sa-si rezolve problemele, ori de ce natura ar fi ele.

Dar fiindca nu a avut curajul, decenta si demnitatea de a-mi spune in fata, de a ma anunta din timp de toate astea… nu pot nici macar sa-l regret. Atat. O poveste care a fost si care a trecut. Dupa 11 luni si jumatate. Si o poveste dupa care nu pot sa sufar si nici s-o regret.

Imi pare rau. M-am mintit singura, crezand ca ar fi ceva special. N-a fost…. si probabil nici eu n-am fost pentru el. Asta este, a trecut, viata merge inainte. A mea sigur merge, e musai sa fie asa.

Nu vom prinde niciodata acel an de prietenie, de care am vorbit. Nu cred  ca vreau sa mai vorbesc cu el, in viata asta. Fiindca in loc sa ma gandesc ca probabil chiar are probleme, ma gandesc doar la faptul ca a plecat fara sa-mi spuna. Ca nu mi-am dorit niciodata sa-i fac probleme, iar minima decenta ar fi cerut ca, dupa 11 luni si jumatate, sa ma anunte cand pleaca. Indiferent de motiv.

Si pentru faptul ca n-a facut-o, ca nu mi-a spus si ca nu m-a anuntat… mi-e greu sa simt regrete. Atat, va fi o alta poveste din viata mea. Doar o alta poveste. Suna atat de banal, atat de gol. M-am amagit atata timp crezand intr-o conexiune deosebita, speciala. Si cu toate acestea, nici macar un cuvant, inainte de plecare. Dupa 11 luni si jumatate.

Uitati-va la filmul ce mi-a placut mie, ”9 saptamani si jumatate”. E mult mai incitant decat ce am povestit eu acum. Si cu siguranta, mult mai interesant. Si mult mai intens. La mine e doar o poveste… care va trece la intr-un capitol din blogul meu. Iar eu voi merge inainte. Sper sa faca la fel. Fara regrete, fara resentimente. Nu a fost nimic deosebit, a fost doar o poveste. Care s-a terminat. Finito.

Cum a fost pentru mine luna aprilie? Trebuie sa fac un considerabil efort de memorie sa-mi dau seama.. si tot ce realizez e ca nu prea inteleg cand a trecut.. si nici cum.

Stiu ca suna ciudat, dar habar n-am cand s-a scurs o luna cu 30 de zile. Pe bune n-am habar. Nu pot sa-mi amintesc ceva iesit din comun din luna asta, nu pot sa zic ca a fost rea sau buna, a fost doar o luna plina.. au fost zile extrem de pline.

Si da, a trecut si sarbatoarea de Pasti, cu un drum. Ce-mi amintesc din zilele acelea e ca am fost si eu intr-un mini concediu de trei zile, in care n-am muncit, pentru ca de luni sa ma intorc la job. Atat. Dar nici macar n-au fost zile pe care sa le petrec undeva departe de casa, fiindca am fost de serviciu, si a trebuit sa asigur prezenta in cazul unor intamplari neobisnuite.

Tot ce stiu din duminica de Pasti e ca am stat intreaga zi in pijamale si am realizat ca, de la Craciun, a fost prima duminica in care n-am lucrat. Atat.

Nu mi-a fost nici bine grozav, dar nu mi-a fost nici rau in aprilie. A fost o luna grozav de incarcata, o luna plina de activitati profesionale… si o luna in care am avut-o, pentru zece zile, acasa pe sis a mea. Asta putem zice c-ar fi memorabil.

Am terminat relativ bine aprilie, asa cum l-am si inceput. Si am intrat in mai, cu multe, multe semne de intrebare. Legate de viata mea personala. Pe care le voi expune, insa, intr-un alt post.

Pana atunci, La multi ani tuturor tinerilor, caci azi e Ziua Tineretului. Iar sa te simti tanar nu trebuie sa ai doar 20 sau 30 de ani, tot ce conteaza este ceea ce simti tu, in interiorul tau.

M-am dezmeticit ca e luni seara. Nu stiu cand a fost sambata si nici cum a trecut duminica. Stiu ca am lucrat continuu si-n fiecare zi. Si e normal. E agitatie in orasul meu, deci e agitatie la locul meu de munca. Era de asteptat. Si mereu, trebuie sa fiu pe faza sa nu scape nimic. Sa surprind totul. Si sa stiu totul… ca sa pot anunta totul.

Sunt zile nebune, nebune. E saptamana patimilor. Unii fac curat, altii merg la biserica, multi s-au apucat de cumparaturi. De pregatiri. Eu stiu ca am de lucru. Mult. Si ca probabil voi mai avea de lucru, cel putin o luna de acum inainte. Era de asteptat, stiam ca va fi asa. Mereu e o asemenea nebunie, in perioada alegerilor. A campaniilor.

Insa mereu uit cata munca implica. Si ma trezesc, ca azi, ca e luni seara. Ca n-am avut sambata, n-am avut duminica, ca iar am uitat ce e ala week-end. Dar nu-i nimic, va trece si de data asta. Ca de fiecare data. Si la final ma voi dezmetici, stoarsa de oboseala, incrancenata, dar multumita. Multumita ca mi-am facut treaba. Inca o data. Ca am razbit, iar. Si ca am dat dovada de profesionalism. Asta e cel mai important lucru, sa raman profesionista in munca mea. La fel ca pana acum. La fel ca mereu.