Bilant de an – 2011

Ar trebui sa incep cu Sarbatori Fericite, An Nou fericit!, toate cele care se spun in astfel de momente. Nu stiu de ce nici anul acesta nu am simtit deloc spirtul Craciunului, al anului ce urmeaza sa vina. E doar un alt an, care se termina.

Bilant de an 2011? Nu pot spune c-a fost cel mai bun al meu. Nici cel mai rau, dar cu siguranta, nici cel mai grozav. Am trait, insa, in 2011, o multime de momente… unele bune, altele foarte bune… iar o parte dintre ele, mai putin bune.

Cu toate acestea, am ajuns aici.. aici, unde suntem azi, la numai 5 zile de Revelion. E haios ca inca nu stiu exact cu cine-mi voi petrece noaptea dintre ani. Ca idee, stiu locatia, dar inca nu stiu cine va fi cu noi. Si langa noi.
De exemplu, ma bizui pe cele doua prietene ale mele. Ciudat e faptul ca, pe cea mai proaspata dintre ele o stiu de numai doua luni si am impresia ca ne stim, deja, de-o viata. Am petrecut atat de multe ore si seri impreuna, live si la telefon, pe net si pe drum, ca poate cu altii nu am stat in decurs de ani.
Ma gandesc la perechea care a confirmat ca va veni cu noi, iar pe domnita amicului meu, pe care l-am vazut, pana mai ieri, cred ca de doua ori in viata mea, o stiu de numai cateva zile. Si cu toate acestea, ma bucur ca vor fi cu noi. Mi-au placut grozav, amandoi. Chiar mi-au placut….

Si in rest… totul e o nebuloasa…. Si totul e intr-o ceata cumplita…

Dar poate ca asa trebuie sa fie.. poate ca 2012, va fi un an mai bun… Sa revin, insa, la 2011….

Sentimental, cu siguranta n-a fost cel mai bun an al meu. Ma gandesc cum a fost in 2010 si realizez ca mi-a placut mai mult anul dinainte.
Acesta…. nu stiu… acesta a fost un an oarecum ciudat.
Prima parte a anului mi-a adus despartiri si impacari, certuri si reveniri…. pentru ca apoi, undeva, sa apara linistea apasatoare.
Acum e prea mult calm si imi lipseste, uneori, sa ard ca o troita. Sa ma mistui in flacari, in pasiune. Sa traiesc la cote maxime, sa simt, sa iubesc navalnic.
La fel de repede imi amintesc, insa, cat de dureroasa e iubirea. Cu alte cuvinte, nici eu nu stiu ce vreau acum.
Dar imi pun sperante in anul care va veni. Sper ca voi gasi raspunsul, in 2012….

La capitolul prieteni, insa, mi-a adus in jur oameni grozavi, aici nu pot sa ma plang. Am intalnit, in 2011, niste persoane deosebite, pe care-mi face o deosebita placere sa le am in jurul meu. Si care ma ajuta sa zambesc si atunci cand mi-e greu. Si care au stiut sa-mi fie aproape, in toate momentele de rascruce din viata mea. Atat la bine, cat si la greu.

Profesional, 2011 a fost un an normal, nici mai bun si nici mai rau ca 2010. A fost un an fara mari tulburari, fara multe modificari. Si acum imi amintesc prima zi de slujba din 2011, stiu c-a fost in 3 ianuarie.
Iar in 2012 va fi exact la fel, 3 ianuarie. 2012 se anunta, insa, un an plin. Cel putin asta stiu la acest moment.
Din punct de vedere al job-ului, in anul ce vine voi avea mult mai mult de lucru, fiindca asa e conjunctura. Si evenimentele care se anunta.

In 2011 am ratat 2 Apocalipse. Cred ca am dormit de fiecare data. Ca sa aflu ca nu o mai asteptam nici pe cea din 2012. Maiasii cica s-au inselat, Apocalipsa va fi doar peste alti 100 si ceva de ani. Ca sa vezi, nu se anunta nimic distractiv deocamdata.

2011, din punct de vedere familial a fost un an bun. Sis a mea e tot mai grozava si sunt extrem de mandra de ea, iar fiul meu, care este lumina vietii mele, este un copil deosebit. Sunt cele mai importante persoane din viata mea….si de ei am fost mandra, din prima pana in ultima zi.

Sa vedem ce ne va aduce 2012…. eu sper ca mult mai multe lucruri frumoase decat au fost pana acum. Sper…
Un lucru insa imi doresc de la anul care vine. Sa-mi lase langa mine toti oamenii speciali care au fost in 2011. Si sa prind, alaturi de ei si anul 2013.
Orice altceva se va intampla, stiu ca-i voi avea langa mine. Si asta imi va da puterea sa merg mai departe, orice va fi. Mai sper insa ca ceea ce va fi, va fi doar de bine.

Aniversari… de septembrie

Pana in urma cu vreo doi ani, septembrie era o luna ca oricare alta, fara evenimente memorabile in ceea ce ma priveste. Nu se putea compara, de exemplu, cu iulie, unde am prieteni dragi mie, pe care-i aniversez de la inceputul pana la finalul lunii.

Sau nu se putea compara cu decembrie, luna care, din punctul meu de vedere, e cea ma grozava din an. Din varii motive. Sau cu luna in care este nascut fiul meu.

Septembrie era… doar o luna oarecare din an, luna in care, cu ani in urma, incepea scoala.

Septembrie 2011 este o luna deosebita. Cu bune si rele, cu inceput de scoala pe care, de asta data, fiul meu il asteapta, cu multe aniversari.

Vacanta…

Vacanta mea s-a incheiat. De ieri dimineata. Este prima data cand am mici regrete ca am revenit acasa. Niciodata nu mi-a placut sa fiu departe de casa mea, de orasul meu, de cei care-mi sunt dragi. Si totusi, acum simt regrete ca am revenit. Acasa nu este asa cum imi aminteam, acasa ceva s-a schimbat. Si ma simt trista ca mi-am incheiat concediul. A fost grozav sa stau relaxata, intinsa la soare, sa privesc lumea din jur. Costume de baie multicolore, trupuri sculptate si arse de soare, copii zburdand fericiti prin apa.

Acasa. Acasa nu mai este cum era pana acum o saptamana. De cand locuiesc aici, e prima data cand in sufletul meu exista o unda de regret. C iudat, starea aceasta o am de aseara. Si m-a urmarit azi, intreaga zi. O cumplita stare de tristete. Ca am alergat dupa o himera. Ca  am crezut ca aici ma asteapta oameni minunati si am vazut ca nu m-a asteptat de fapt nimeni. Acum sunt rea, sunt oameni deosebiti care s-au bucurat sa ma intorc. Si pe care m-am bucurat sa-i vad. Dar gustul amar pe care-l simt de aseara, nu a fost atenuat de nimeni pana acum. Si de nimic.

Acasa. As vrea sa pot spune iar, ”home, sweet home”, dar nu pot. Daca as putea, maine as pleca iar. Si as sta mai mult… si mi-as face vacanta altfel. Nu stiu, dar nu as repeta saptamana care abia a trecut. As proceda, cu siguranta, in alt mod. Nu stiu inca cum, dar altfel. Nu m-as grabi seara la net, nu as intra in camera doar pentru a fi cu cineva care acasa nu-si doreste compania mea. Probabil as iesi, as sta pe terasa, as privi stelele. Cu siguranta, nu monitorul de la laptop.

Aseara am invatat ca nu este nimic interesant in webcam-ul celuilalt. Acesta a fost mesajul care mi s-a transmis. Si daca mai plec vreodata in vacanta, am sa incerc sa ma ocup numai de mine. Sa nu ma mai grabesc sa discut cu cei de acasa. Fiindca am fost dorita doar cat am fost departe de casa. Acum s-a terminat. Acasa m-a asteptat dezamagirea. Acasa nu este asa cum imi aminteam, acasa este mult mai trist. Si eu sunt trista. Nasoala stare, tristetea… Mi-e dor de vacanta… data viitoare voi face in asa fel incat sa fie altfel. Cu siguranta.

Imi place Romania!

Nu-mi apartine titlul, nu-mi apartine nici macar initiativa. Dar mereu am apreciat o idee buna, iar blogul pe care abia l-am descoperit, cu cateva zile in urma, mi-a aratat ca sunt si romani care iubesc Romania. Mereu am spus ca-mi iubesc, viata, job-ul, copilul, ca nu as schimba nimic in traiul meu. Insa am uitat sa mentionez, probabil din prea multa graba, ca imi iubesc tara. Nu am ascuns si nu voi ascunde asta, niciodata.

Avem o tara cu locuri superbe, mirifice, avem zone care nu sunt exploatate la justa lor valoare. Nu avem noi Coasta de Azur, nu avem turnul Eiffel, nu avem cascada Niagara, dar avem minuni pe care altii nu le au.

Avem oameni cu inima mare, avem, in primul rand, onestitate. Nu toti, dar multi dintre noi simt la fel ca blogerul pe care l-am descoperit recent si care se afla, acum, in lista de bloguri pe care le urmaresc. Si pe care am de gand sa le urmaresc de acum inainte. Fiindca iubeste Romania si fiindca eu iubesc Romania. Si fiindca imi doresc ca si copilul meu sa-si doreasca sa traiasca in Romania.

Si asta o spune cineva care a vazut multe locuri superbe din lumea asta, care acum se afla intr-o vacanta departe de tara, dar pentru care, ”acasa” inseamna aici, in Romania. Si pentru ceea ce a spus, a castigat intreg respectul meu, fiindca si eu iubesc Romania. Si toti cei care va iubiti tara, ati putea spune asta, raspicat. Fiindca, inainte de toate, suntem romani.

Ce fac dupa apocalipsa?

Ei, asta e o intrebare complicata. Ce-am sa fac dupa apocalipsa? Sincer, cred ca-mi voi continua viata la fel ca inainte de sfarsitul lumii, doar ca ceva mai vesela… Si nu ca nu m-a prins apocalipsa, ci fiindca acum incerc sa ma bucur de prezent… fara a ma gandi foarte mult la viitor. Inainte de apocalipsa s-au petrecut, inca o data, schimbari in viata mea. Dar nu voi scrie despre ele acum, astept sa cred ca schimbarile acestea vor fi de durata.

Revenim la apocalipsa. Ce voi face dupa ce trece? Poi, cu siguranta, voi pregati micul dejun pentru fiul meu. E unul dintre primele lucruri. De fapt primul lucru pe care-l voi face, va fi cafeaua pentru mine. Daca apuc sa ma trezesc din somn si nu a fost apocalipsa, voi avea nevoie de o cafea. Ca sa-mi mearga mintea. Sa pot judeca mai departe. Ce voi lucra la servici, cum ma voi descurca cu zilele de concediu. Care sunt prioritatile zilei si pe care dintre fete s-o sun prima data.
Apoi, dupa ce voi analiza toata astea, o sa-mi termin episodul din 24, la care probabil o sa adorm diseara. O sa adorm fie ca seara se va intinde in povesti cu prietenii, fie ca pur si simplu imi va fi somn. Insa, din experienta mea, cu siguranta voi adormi la film si iar am sa-mi spun: termina odata sezonul asta, il intinzi de 2 saptamani.

Aaaa…. si dupa ce trece apocalipsa, un prieten mi-a recomandat un serial nou, la care am promis ca ma voi uita. Life unexpected. Parca asa ai zice. Doua sezoane, cam 25 de episoade impreuna. Si ma voi uita la el, imediat ce termin sezonul 4 din 24. De mai bine de 2 ani ma uit la serialul asta, cate un sezon la cateva luni.. deci ar fi pacat sa vina apocalipsa si sa nu stiu sfarsitul la film.

Dupa experienta primelor trei sezoane vizionate, ma voi amagi cu gandul ca eroul trebuie sa impuste toti teroristii si sa dezamorseze toate bombele, sa scapa omenirea de cei rai… si atunci sfarsitul filmului nu mai e asa important.

Dar cum ramane cu sfarsitul lumii? Asta-i marea intrebare. Ce fac pana atunci? Fiindca ce voi face apoi, am stabilit. Imi continui viata. Asa mi se pare normal. Ma bucur de oamenii care sunt langa mine. Si ma bucur de ceea ce am acum. Ma bucur ca am regasit o liana pe care-o credeam pierduta pentru totdeauna. Sper sa n-o pierd iar, asa ca deocamdata ma abtin de la acest subiect. Sper doar sa ne descurcam, sa mergem inainte. Imi doresc sa mergem inainte, sa ne fie bine.

O zi si-o noapte polara

Povesteam ieri, pe net, cu un prieten. Despre relatia lui, care se stinge. Dupa aproximativ sase luni. Se intreba de ce or fi ajuns aici si cine si unde a gresit. E o intrebare grea cu multe, multe raspunsuri, iar daca ii iei individual, vei afla ca fiecare arata spre celalalt. Sau, mai rau, fiecare ia vina asupra lui. Oricare dintre variante e nasoala. Nasoala ca ei nu incearca sa gaseasca ce au gresit…si unde. Si atunci e clar ca nu mai este o cale de revenire. Si de intoarcere. E doar o alta poveste, care s-a incheiat.

”O noapte polara, atat a tinut relatia mea, ultima mea relatie”, imi povestea amicul meu. Si in vocea lui s-a simtit regretul. Regretul ca nu stie unde s-au pierdut. Si cand s-au pierdut. Si de ce s-au pierdut. ”Ne mai regasim doar cand ne intalnim in pat, poate o data pe saptamana. Rareori, de doua ori. Dar o simt tot mai departe de mine, in rest”, mi-a zis el.

Si atunci am inteles. Ca relatia mea a tinut exact cu o zi mai mult. O zi polara, dupa o noapte polara. Ieri, chiar ieri, 13 mai, trebuia sa fi aniversat anul. Un an de cand ne stim, de cand eram prieteni. O noapte si o zi polara, doar ca n-am mai reusit. Ieri insa, n-am vrut sa scriu despre asta. Ca n-am stiut ce sa scriu. Nici acum nu scriam, daca nu era discutia cu prietenul meu, despre relatia lui care a tinut o noapte polara. 13 mai, anul care nu l-am mai aniversat. Si a trecut. E 14 mai, acum.

Relaxare…

A trecut cea mai haotica perioada din viata mea. Si cea mai nebuna. Si cea mai grea. Si cea mai solicitanta. Dar a trecut. De aproape o luna de zile nu mai stiam cand e seara sau dimineata, cand incepe saptamana si cand se termina.

Azi noapte, la 1.00 dimineata, s-a terminat nebunia. Profesional, s-a terminat. A fost o saptamana de foc, o saptamana in care s-a muncit continuu, constant, de luni pana duminica, de dimineata pana seara.

Si o saptamana in care, in fiecare seara, am iesit cu prietenii. La vin. E de inteles ca azi ma simt sleita, franta si extrem de obosita. Dar multumita ca a trecut.

Inca o perioada nebuna, s-a incheiat. Cu bine. Fiindca am avut alaturi prieteni de nadejde, care au stiut sa-mi fie alaturi. Si sa ma inteleaga. Si despre care voi vorbi, in zilele urmatoare. Fiindca aceia sunt prieteni adevarati. Prieteni despre care n-am scris demult… sau prieteni despre care n-am scris niciodata.

Si prieteni care m-au ajutat sa uit ca, in urma cu o saptamana, una dintre povestile vietii mele s-a incheiat. La o saptamana de atunci, tot ce simt e o unda de dezamagire.

Dezamagire ca am acordat atata credit unul barbat pe care-l credeam un prieten grozav, intangibil si puternic. Si a fost doar cineva care a plecat fara o vorba… si acum nici nu conteaza ce ar avea de spus.

Fiindca l-am rugat, chiar inainte sa dispara, sa-mi fie alaturi in saptamana asta. Fiindca stiam cat de greu va fi. Si n-a fost… si asta m-a facut sa ma intaresc, vizavi de tot ce-am simtit pentru el. Si sa nu-mi pese ca a plecat.

11 luni si jumatate

Va amintiti filmul ”9 saptamani si jumatate”? L-ati vazut? Eu da, marturisesc ca l-am vazut si, chiar daca acum nu-mi amintesc aproape nimic din el (rusine sa-mi fie), stiu ca l-am decretat ca fiind cel mai senzual film al vietii mele. De ce mi s-a parut asa, nu stiu…. stiu ca, la momentul cand l-am vazut, m-a marcat. Profund. Nu mi-a placut la fel de mult ”Nopti albe in Seatle”, sau mai stiu eu ce recomandari ale romanticilor, dar stiu ca m-a impresionat pelicula ”9 saptamani si jumatate”.

Care este conexiunea? Faptul ca am incheiat una dintre povestile vietii mele, dupa 11 luni si jumatate. Atat. Lipseau doua saptamani pana la a face anul. Si nu l-am mai facut. Ciudat este ca nu simt deznadejde. Nu simt tristetea din acel ”13 trist”, nu simt decat nedumerire.

Am primit o explicatie, marunta, puerila…  dar nu m-a luminat. Si nu pot spune ca am inteles prea multe din ea. Si ma gandesc ca daca ar fi reala, explicatia primita acum, trebuia sa o aflu in urma cu trei zile. Trebuia sa o aflu la momentul potrivit, cand s-a intamplat. Daca s-a intamplat.

Nu vreau sa dezbat subiectul asta, nu acum. 11 luni si jumatate, la atat s-a limitat ultima mea relatie. Si mi-e ciuda pe mine ca nu simt durere si regrete. Ca nu pot spune ca mi-e dor si ca-l vreau inapoi. Fiindca asa, in conditiile date, nu-l vreau. Sincer nu-l mai vreau.

Aprilis, bolundis…

In orasul meu, cu siguranta aprilie a fost cea mai nebuna luna… Electoral vorbind… Sedinte, zvonuri, povesti, o lume politica bulversata si cetateni total nedumeriti de ceea ce se intampla in jurul lor…

Cum a fost pentru mine luna aprilie? Trebuie sa fac un considerabil efort de memorie sa-mi dau seama.. si tot ce realizez e ca nu prea inteleg cand a trecut.. si nici cum.

Stiu ca suna ciudat, dar habar n-am cand s-a scurs o luna cu 30 de zile. Pe bune n-am habar. Nu pot sa-mi amintesc ceva iesit din comun din luna asta, nu pot sa zic ca a fost rea sau buna, a fost doar o luna plina.. au fost zile extrem de pline.

Si da, a trecut si sarbatoarea de Pasti, cu un drum. Ce-mi amintesc din zilele acelea e ca am fost si eu intr-un mini concediu de trei zile, in care n-am muncit, pentru ca de luni sa ma intorc la job. Atat. Dar nici macar n-au fost zile pe care sa le petrec undeva departe de casa, fiindca am fost de serviciu, si a trebuit sa asigur prezenta in cazul unor intamplari neobisnuite.

Tot ce stiu din duminica de Pasti e ca am stat intreaga zi in pijamale si am realizat ca, de la Craciun, a fost prima duminica in care n-am lucrat. Atat.

Nu mi-a fost nici bine grozav, dar nu mi-a fost nici rau in aprilie. A fost o luna grozav de incarcata, o luna plina de activitati profesionale… si o luna in care am avut-o, pentru zece zile, acasa pe sis a mea. Asta putem zice c-ar fi memorabil.

Am terminat relativ bine aprilie, asa cum l-am si inceput. Si am intrat in mai, cu multe, multe semne de intrebare. Legate de viata mea personala. Pe care le voi expune, insa, intr-un alt post.

Pana atunci, La multi ani tuturor tinerilor, caci azi e Ziua Tineretului. Iar sa te simti tanar nu trebuie sa ai doar 20 sau 30 de ani, tot ce conteaza este ceea ce simti tu, in interiorul tau.

Zile nebune, nebune…

Sunt obosita, extrem de obosita. Am uitat cum este sa ai o zi libera. Am uitat cum e sa stai in pat, doar sa stai si sa te relaxezi. Am uitat cum e sa te uiti la un film. Am impresia ca orele se transforma in minute si timpul trece pe langa mine, fara sa apuc sa termin treaba. Mereu mi-o termin, insa atunci cand primesc cinci sarcini, una dupa alta, una mai importanta ca alta si toate urgente, intru intr-o stare de alerta cumplita. Si de agitatie.

M-am dezmeticit ca e luni seara. Nu stiu cand a fost sambata si nici cum a trecut duminica. Stiu ca am lucrat continuu si-n fiecare zi. Si e normal. E agitatie in orasul meu, deci e agitatie la locul meu de munca. Era de asteptat. Si mereu, trebuie sa fiu pe faza sa nu scape nimic. Sa surprind totul. Si sa stiu totul… ca sa pot anunta totul.

Sunt zile nebune, nebune. E saptamana patimilor. Unii fac curat, altii merg la biserica, multi s-au apucat de cumparaturi. De pregatiri. Eu stiu ca am de lucru. Mult. Si ca probabil voi mai avea de lucru, cel putin o luna de acum inainte. Era de asteptat, stiam ca va fi asa. Mereu e o asemenea nebunie, in perioada alegerilor. A campaniilor.

Insa mereu uit cata munca implica. Si ma trezesc, ca azi, ca e luni seara. Ca n-am avut sambata, n-am avut duminica, ca iar am uitat ce e ala week-end. Dar nu-i nimic, va trece si de data asta. Ca de fiecare data. Si la final ma voi dezmetici, stoarsa de oboseala, incrancenata, dar multumita. Multumita ca mi-am facut treaba. Inca o data. Ca am razbit, iar. Si ca am dat dovada de profesionalism. Asta e cel mai important lucru, sa raman profesionista in munca mea. La fel ca pana acum. La fel ca mereu.